O zi la Castelul Peleș: între piatră, lumină și amintiri regale
Castelul Peleș rămâne un dialog tăcut între trecut și prezent, între piatra nemuritoare a statuilor și clipa pe care o trăiești acolo.
Era o zi senină de vară când am ajuns din nou în fața Castelului Peleș, acel loc care pare mai degrabă visat decât construit. Eram cu mama și, deși mai fusesem aici în trecut, cu întreaga familie, ceva se așezase altfel de data asta. Poate lumina, poate liniștea, poate noul meu aparat de foto — sau poate pur și simplu m-au chemat statuile, care întotdeauna m-au fermecat.
În curtea exterioară, sculpturile păreau că își țin propria conversație în piatră. Tăcute, dar pline de o grație aparte. Una ținea în brațe o liră, alta își întorcea privirea ușor spre lateral, ca și cum și-ar fi ascuns un gând. Trupurile de zeițe și chipurile obosite de timp emanau o noblețe calmă, ca și cum ar fi știut toate tainele locului. M-am întrebat cine le-a sculptat — și am simțit că mâna unui artist nu a iubit doar forma, ci și povestea pe care o transmitea.
Detaliile arhitecturale ale castelului completau această scenă: coloane elegante, arcade fine, feronerie minuțios lucrată. Fiecare unghi părea desprins dintr-un film de epocă sau dintr-o poveste despre curți regale din Franța sau Austria. Peleșul aduce aici, în mijlocul Munților Bucegi, o eleganță care pare venită dintr-o altă Europă, una cu valsuri, portrete și lumânări aprinse în candelabre grele. Iar eu făceam parte din distribuția filmului și n-aș mai fi dat drumul la clipă.
Construit între 1873 și 1914, Castelul Peleș a fost visul regelui Carol I, o reședință de vară pentru familia regală, dar și o declarație de modernitate și rafinament. A fost primul castel din România a cărui fundație a fost realizată din beton și prima reședință regală complet electrificată din Europa. Totul, de la fațadele sculptate până la sălile somptuoase din interior, respiră ambiția unui om care a iubit România și a vrut să lase ceva durabil.
39 de ani au trecut de la punerea pietrei de temelie până la finalizarea proiectului, care a mobilizat arhitecți și decoratori de renume. Iubitorii de povești atribuie locului și o legendă: se spune că regele ar fi înnoptat aici, la mănăstirea din Podul Neagului, și că peisajul sălbatic l-a fermecat, hotărând să construiască Peleșul. În 1874, localitatea Podul Neagului primește, la inițiativa regelui, numele de Sinaia.
Între 1873 și 1875 a fost edificată fundația castelului, iar ceremonia de punere a pietrei de temelie a avut loc în august 1875. Tot atunci circulă legenda plăcilor de aur: Lucrătorii care săpau pentru instalația de apă a Mănăstirii Sinaia ar fi descoperit peste 100 de plăci inscripționate într-o limbă necunoscută, împreună cu monede și obiecte antice. Regele Carol I a păstrat secretele și a realizat copii din plumb, folosind banii obținuți din vânzarea originalelor pentru finalizarea castelului. Două dintre replicile din plumb se află la muzeul Mănăstirii Sinaia, altele la Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan”, iar o parte dintre originale ar putea fi la Banca Națională a României sau chiar la Moscova, cine știe.
Majoritatea materialelor folosite au fost locale: pietriș din râul Prahova, piatră din carierele de la Piatra Arsă și Lunca Mare, piatră verde de la Slănic, lemn din pădurile înconjurătoare și cărămizi coapte pe șantier. Meșterii români au realizat zidăria și tâmplăria, iar salariile se spune că variau între 3 și 7 franci pe zi, în funcție de meserie. Adica între 3 si 7 lei, pentru că un franc avea valoarea unui leu. La acea vreme 1 leu valora un litru de vin, sau 1 kg de pâine. Deci era o sumă frumușică primită de muncitori.
În interior, amenajarea Apartamentului Imperial pentru împăratul Franz Joseph a costat, în 1906, 100.000 lei aur.
Deși Peleșul nu era destinat balurilor, în 1892, la aniversarea a 27 de ani a Principelui moștenitor Ferdinand, a dansat în Sala Maură.
Cele 2.000 de personaje sculptate în lambriurile Holului de Onoare au fost realizate de 140 de artiști în șase luni, costul lucrării atingând 1,5 milioane lei aur.
Poiana și platforma castelului au fost amenajate prin nivelarea muntelui Molomoț, iar peste 20.000 de metri cubi de pământ au fost transportați cu funicular pentru pante, alei și terase. În 1883, Peleșul a fost dotat cu hidranți funcționali.
Între 1916 și 1918, generalul Mackensen și ofițerii germani au ocupat castelul fără a modifica administrarea sau mobilierul, păstrând intactă reședința. După retragerea generalului german, Castelul Peleș s-a întors sub grija familiei regale române. În perioada interbelică, Castelul Peleș a fost reședința de vară preferată a monarhilor români, în special a regelui Ferdinand și a reginei Maria, care au menținut tradiția evenimentelor oficiale și private. De-a lungul timpului, a găzduit momente istorice importante, inclusiv semnarea de acte diplomatice și întâlniri cu personalități internaționale. După abdicarea regelui Mihai I în 1947, a fost transformat în muzeu, iar în 1997 a fost restituit familiei regale. Astăzi, rămâne deschis publicului, simbol al monarhiei și al patrimoniului cultural românesc.
Am plecat mai târziu cu sentimentul că am stat într-un loc care îți cere să încetinești, să privești, să simți. Și poate că, la fel ca mine, artistul necunoscut care a cioplit pietrele a iubit frumusețea tăcută. Poate visa exact la ce am simțit eu: o clipă, cu obiectivul aparatului foto.
Luni si marți este închis.În restul zilelor programul este de la 09.15 la 16.00, mai puțin miercuri, când prima serie începe la ora 10.00. Din această vară, biletele se pot achiziționa de la automatele selfpay amplasate pe aleea către muzeu. Tariful este de 100 de lei/adult și 50 lei/pensionar. Elevii până în 18 ani și persoanele cu dizabilități au acces gratuit, însă și acestea trebuie să procure un bilet de acces, chiar dacă este gratuit..
Dacă ajungi în Sinaia, nu ocoli domeniul Peleș. Nu e doar o bijuterie arhitecturală, ci o punte spre o altă lume încă vie în piatră, în lemn sculptat și în tăcerile nobile, uitate de vreme ale statuilor. Peleșul nu este doar cel mai faimos castel din România. Este, poate, și cel mai tăcut mod prin care o țară își spune povestea.
Vezi tot albumul
Nu sunt comentarii.
Adaugă un comentariu
